Andreea Răducan a fost adesea la un pas de a renunţa la carieră din cauza pregătirii dure. Părintele, venit de urgenţă în cantonament, bătea jumătate de ţară pentru a afla că fiica sa deja se răzgândise.

Septembrie 2000. Într-un mic oraş de provincie, doamna Condurache, profesoară de limba română, intră radiind în sala de clasă. Nu discută despre Mihai Eminescu sau despre contradicţiile antagonice sesizate de poeţii autohtoni, ci, poate fără să vrea, predă o lecţie despre mândria de a fi român. Nimeni nu-şi ia notiţe, dar toţi elevii reţin aceste cuvinte: „Copii, astăzi e o zi foarte importantă pentru toţi românii.

Fetele noastre au cucerit podiumul la Olimpiadă. Andreea Răducan a câştigat aur. S-o fi văzut ce frumoasă era!". Iunie 2012. În Bucureşti, Andreea Răducan, multiplă campioană olimpică şi mondială, poartă o rochiţă fără bretele, vorbeşte extrem de repede şi răspunde la toate întrebările care s-ar fi putut întrezări în mintea şcolarului de provincie, sedus iremediabil de profesoara de limba română şi de zâmbetul gimnastelor care zugrăveau acum 12 ani în roşu, galben şi albastru podiumul de la individual compus.

„Weekend Adevărul": Cum era Bârladul când erai copil?

Andreea Răducan: Foarte mare! Acum e foarte mic.

Şi Bârladul, şi Huşiul îl revendică pe Alexandru Ioan Cuza, spun că s-a născut acolo.

Nu, noi îl avem pe Alexandru Ioan Cuza! E, sunt mulţi moldoveni importanţi...

„La 12 ani am plecat de-acasă. Singură"

Erai o mică vedetă a oraşului în copilărie?

Nu cred, pentru că înainte nu li se acorda atenţia de astăzi sportivilor. Dar Bârladul e un oraş destul de mic, oamenii se cunosc între ei în mare parte. Oricum, la 12 ani, eu am plecat de-acasă. Am plecat singură, fără antrenorii mei, fără familie, fără alte colege.

La şcoală?

Exista înţelegerea profesorilor. Da