Poate nu e Bucureştiul cel mai bun oraş în care să trăim, dacă stăm să ne gândim că a ieşit în topul celor mai poluate oraşe din Uniunea Europeană, dar are câteva parcuri frumoase. Unele dintre cele mai vechi, cum este şi Cişmigiul, datează de pe vremea lui Carol I. Herăstrăul, cel mai întins parc al Capitalei, s-a născut în timpul lui Carol al II-lea. Comuniştii au amenajat şi ei parcuri întinse, dar parcă tot nu le pot egala în frumuseţe pe cele făcute de regi. „Comuniştii nu prea aveau ce să le ofere oamenilor, aşa că făceau blocuri şi parcuri. Nu îi costau mult şi dădeau impresia că se trăieşte bine. În schimb, parcurile mai vechi sunt personalizate, umanizate, făcute cu grijă şi suflet. Sunt legate de numele unor personalităţi, au propria lor viaţă, au încărcătură sentimentală", apreciază istoricul Dan Falcan.

Dacă îi impresiona ceva pe străinii care treceau prin vechiul Bucureşti era numărul mare de biserici şi grădini publice. Un colonel german mărturisea despre Cişmigiu că „e un loc în care uiţi că te găseşti în Muntenia şi te crezi trasnportat într-un loc aievea". Iată ce scrie şi C. Baclabaşa în 1882 despre parcul Bordei. „Lumea venea în grupuri de prieteni sau cu familii, alegea un loc pe iarbă printre tufişuri, întindeau şervete sau ziare, apoi bărbaţii plecau după marinde. Încărcaţi cu oale cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul, oamenii îşi regăseau culcuşurile, se trânteau pe iarbă şi începeau petrecerea". Şi în trecut, grădinile erau refugiul bucureştenilor care nu prea aveau obiceiul să părăsească oraşul. „Veneau cu familia, cu prietenii, cântau, făceau plimbări", povesteşte istoricul Gabriel Ciotoran, autor al unei cărţi despre grădinile dispărute ale Bucureştiului.

20 de grădini dispărute

Tradiţia de a amenaja parcuri şi grădini apare pe la jumătatea secolului XIX, se dezvoltă în secolul X