Memoria imparatului roman Constantin cel Mare a fost una care a supravietuit secolelor. In jurul deciziilor si faptelor sale a fost plasmuit mitul unui sfant, cu inflacarare aparat si sustinut de clericii crestini. Insa o privire critica asupra vietii sale releva o cu totul alta imagine in spatele acestei inchipuiri ideologice concepute de Biserica Crestina.
Povestea lui Constantin incepe odata cu masurile imparatului Diocletian, in parte responsabile de salvarea Imperiului Roman de la prabusire, dupa indelunga criza a secolului III.
El a instituit un nou sistem de guvernamant, tetrahia, prin care autoritatea imperiala era impartita in mai multe colegii.
Se solutiona astfel problema uzurparilor militare ce destabilizasera statul roman in anii precedenti, atacurile barbare erau mai bine contracarate si se raspundea si nevoii unei mai bune administrari a teritoriilor vaste ale imperiului.
Guvernarea celor patru imparati
In acest fel, la scurt timp de la venirea la tron, Diocletian si-l alatura la domnie pe generalul Maximian, mai intai in calitate de Caesar, titlu care desemna in sistemul tetrarhic un imparat inferior.
Insa, dupa doar un an, Diocletian il ridica si la rang de Augustus, adica de imparat cu atributii depline si pe picior de egalitate cu el insusi.
Lucrurile stateau cu totul altfel, in fapt, Diocletian ramanea in aceeasi pozitie de putere ca inainte si continua sa ramana figura autoritara si dominanta in cadrul sistemului de guvernamant.
Diocletian isi atribuie partea orientala a imperiului, in timp ce Maximian primeste in grija partea occidentala a imperiului.
Statul roman este separat astfel in doua parti distincte, una apuseana si una rasariteana, dar chiar si asa s-a constatat o necesitate de largire a bazei de putere imperiale.
Diocl
