„Nu știu să fi întâlnit, în această lume plină de ambiții egoiste, în mijlocul căreia am trăit, un spirit mai lipsit de gândirea binelui public decât al său. Am văzut o sumedenie de oameni care au tulburat lumea doar ca să-și sporească prestigiul: e corupția timpului; însă el este singurul, cred, care mi s-a părut oricând gata să schimbe lumea doar ca să se distreze. De asemenea, n-am cunoscut un spirit mai puțin sincer, care să fi nutrit un dispreț mai total pentru adevăr.”

Nu, citatul de mai sus nu e scris de un comentator uluit de evoluțiile recente din țară și nu se referă la un politician autohton. E caracterizarea pe care i-o face Alexis de Tocqueville lui Lamartine, în volumul său de Amintiri. Și totuși, e imposibil să nu simți că rândurile astea se potrivesc de minune unui alt personaj, acuzat de plagiat.

Cu aparența sa bonom-infantilă, de Dl. Goe ajuns în fruntea bucatelor, și cu amestecul de agresivitate și miștocărie cu care tratează în general problemele, domnul cu pricina ar fi avut în față, într-un mediu ceva mai normal, o strălucită carieră de procuror corupt sau, cel mult, de șef de direcție abuziv într-un minister secundar.

Crescut într-un mediu în care bășcălia era tratată drept vorbă de duh, iar lipsa de caracter era considerată semnul unei personalități puternice, Dl. Goe a deprins repede curajul propriilor convingeri. Din păcate, a rămas puțin în urmă cu formarea acestora (Groucho Marx a spus-o cel mai bine: acestea sunt convingerile mele; dacă nu îți plac, am și altele). Format în mediul intelectual rafinat al D-lui Năstase, Dl. Goe a deprins constrângerile muncii intelectuale, a învățat să-și argumenteze opiniile și, mai ales, să urmărească obsesiv binele public. Anume, a învățat că e acceptabil să preiei integral și fără modificări zeci de pagini din lucrări care nu apar în bibliografie și că e ok să răspunzi la acuzații ar