Chiar la începutul anului 2000, o descoperire senzaţională mobiliza presa americană şi, prin reflex, pe cea europeană. Nu era vorba nici de un scandal politic, nici de vreo inovaţie ştiinţifică, ci de o variantă până atunci inedită a romanului lui Scott Fitzgerald, "Marele Gatsby". Redactat în vara anului 1924, expediat editorului în octombrie al aceluiaşi an, manuscrisul – intitulat Trimalchio – continuă să-l obsedeze pe romancier, care îl reface în chiar timpul tipăririi primei variante şi impune editarea acestei ultime forme, care poartă, de altfel, chiar şi un titlu nou: Marele Gatsby. Poate mai cunoscut cinefililor de ieri şi de azi în varianta suprarealistă a lui Federico Fellini, romanul antic Satyricon, pe care Fitzgerald îl citise după toate probabilităţile la Princeton în timpul studiilor universitare, conţine un episod celebru între toate, Cina lui Trimalchio, în care personajul narator al romanului, tânărul Encolpius, însoţit de iubitul său, adolescentul Giton, sunt oaspeţii libertului Trimalchio, un parvenit de cea mai vulgară specie. Aventurile lui Encolpius Nu voi lua aici în discuţie relaţia dintre personajul antic şi eroul lui Scott Fitzgerald, cu atât mai mult cu cât autorul american a revenit asupra unei comparaţii care i s-a părut probabil prea directă şi umbrind dimensiunea mai degrabă tragică a „Marelui Gatsby”. Opera intitulată Satyricon – cu un titlu derivat din numele grec al însoţitorilor lui Dionysos, satyroi, sau, poate, Satiricon, de la latinescul satura, satira, o specie literară relativ arhaică îmbinând liber diferite modalităţi de expresie literară – este adesea calificată drept roman, dar are de fapt un caracter compozit, care amestecă proza narativă cu poezia, latina literară cu latina vorbită, şi naraţiunea centrală – aventurile lui Encolpius – cu episoade diverse care par a fi fost scrise de un Boccacio mizantrop, cum ar fi cel al