Însăşi conducerea de Partid şi de stat ajunge la concluzia că angajarea unei asemenea lucrări fusese o aventură iresponsabilă, al cărei final nu putea fi decât eşecul.
În primăvara lui 1951, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă trimite în librării un cărţoi de 666 de pagini, format mijlociu, sub titlul Drum fără pulbere şi semnat de Petru Dumitriu.
Cronicile tipărite în scurt timp şi respirând de la un capăt la celălalt entuziasm nemărginit, ţin să menţioneze că producţia editorială e dedicată unui şantier în plină activitate:
Cel al Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Despre această lucrare, diferită de cea angajată în anii Ceauşescu, istoria României contemporane notează următoarele:
În Şedinţa Biroului Politic al C.C. al PMR din 25 mai 1949 se decide începerea lucrărilor la o construcţie gigantică, şocantă dacă ne gândim la situaţia economică a ţării:
Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Lucrările au debutat efectiv în vara lui 1949 prin ceea ce se numeşte organizare de şantier: construcţia barăcilor, artere de circulaţie, înfiinţări sau modificări de căi ferate. Mâna de lucru e asigurată de muncitori aduşi sau veniţi din toată ţara, de militari în termen şi de deţinuţi (inclusiv politici).
O normă a proletcultismului aflat în plin avânt în 1951 cerea ca literatura şi arta să reflecte construcţia socialistă cu promptitudinea tipică, în mod obişnuit, gazetăriei şi, eventual, publicisticii. Pentru a răspunde acestei comenzi, literaţii se grăbesc să publice versuri şi reportaje literare despre ceea ce propaganda epocii numea şantierele noii vieţi.
Drum fără pulbere, scris de cel care va fi peste câţiva ani autorul capodoperei Cronică de familie, aducea în spaţiul public o surpriză uriaşă.
Cele 666 de pagini nu alcătuiau un volum de articole gazetăreşti, nici măcar unul de reportaj literar, ci un roman.
De