Am fost zilele acestea într-un bloc de fiţe. Portar tânăr, cu o figură relaxată, pus pe glume. Nu-i mirosea gura şi nici hainele. Apoi geamuri fumurii şi bucăţi grase de marmură.
Plictisitoare, acum, şi pentru bogat, şi pentru sărac. Liniştea devenise atât de complice, de tânără. Am privit repede în jur, instinctiv, m-am aplecat şi am atins cu buricele degetelor marmura. Era rece, umedă, fără sentiment. Dintr-o dată, m-am simţit vinovat. Ce cauţi tu aici, bărbat însurat şi cu trei copii?
Aici stau fiii de împărat, zmeii cei urâţi şi cruzi. Plini de bani şi de dorinţi. Ei nu ştiu ce înseamnă frumuseţea simplă, fidelitatea. Iar m-am uitat în jur. Gândul şugubăţ ar fi dat să sară din strânsoarea morală. Nu voia abstinenţă, sau vise curate, sau ideal puternic. Voia să urce sus, din scară în scară, zburdalnic. S-ar fi ascuns după flori. Erau flori peste tot. Groase, mustoase, în ciubere de ceramică. Nichelul în toate formele, lipicios calcula, negocia aventurile.
De fapt, tot ce-i senzual, nu prea pătimaş, trage în ultimul timp numai la nichel. La nichel, la sticlă fumurie şi la lemn subţire. Negru, tare, ce trimite la exotic. Şi la urmă, ţup, într-un pat pufos. Stilul minimalist si prezenteist mă aburea deja. Gândul construia plăcerile după scenarii de romane de consum. Nu reţete complicate, caractere sau existenţialisme. S-a dus vremea lor.
Hai la blocul comunist, mi-am spus. Acolo pot găsi literatură bună încă. Şi m-am dus. Blocul comunist, să ştiţi, a început să stimuleze o literatură bună doar tarziu, prin anii '80. Multă vreme a stat la genul reportaj. Sau realism socialist. Mai ales prin anii '60. Gropile imense, basculantele cu mortar, asaltate de copii, fier-beton, ca un lan de porumb, şi mai ales muncitorii în salopete ieftine, căşti negre, nu portocalii. Gălăgie sănătoasă în jur.
Fuioarele de fum sau de gudron, praf