Spania a cîştigat pentru că a avut în Italia un adversar de mare nivel, ce i-a impus autodepăşirea, dar şi pentru că în poartă îl are pe Casillas.

“Cînd joc cu albele, cîştig pentru că joc cu albele. Cînd joc cu negrele, cîştig pentru că sînt Kasparov”. Această frază, aparţinînd legendarului şahist, se poate foarte lesne muta pe tărîmul fotbalului, către noua şi vechea campioană europeană, în acelaşi timp şi campioană mondială. Şi ar suna cam aşa: cînd jucăm bine, cîştigăm pentru că jucăm bine. Cînd jucăm prost, cîştigăm pentru că sîntem Spania”.

Nu-s multe de spus despre această finală. Şi ar fi bine, aşa cum a făcut-o chiar Vicente Del Bosque la conferinţa de presă, să începem cu învinşii. Care merită toate laudele. Italia a făcut un European memorabil şi a jucat imperial finala, cît timp a fost egalitate numerică. Pe undeva, aici a pierdut Prandelli, poate cel mai bun tactician dintre antrenorii turneului final. S-a crezut capabil să bată Spania jucînd ca Spania. Avea motive să creadă totuşi, privind în urmă la toate meciurile jucate de “squadra azzurra” la acest European. Italia a căutat mingea din prima secundă. A şi avut-o, căci e prima dată în ultimii ani cînd Spania e condusă, la pauză, la posesie. A cedat-o doar în inferioritate numerică, cînd, de fapt, a cedat definitiv şi lupta.

Italia a pierdut pentru că acest joc de posesie are nevoie de mult, foarte mult exerciţiu. Exerciţiu pe care Spania, de exemplu, îl are. Cînd Spania are posesia, nu se descoperă aproape niciodată. În schimb, Italia a făcut-o.

Aici intervine în ecuaţie Vicente Del Bosque. Care a intuit totul. A intuit ce va face Prandelli şi cum va juca Italia. Şi a mutat la rîndu-i. Cu Fabregas în poziţie de 9 pur, nu de 9 fals ca în primul meci, căutînd spaţiile, nu asocierea, căutînd culoare, nu combinaţii. Aşa s-a născut primul gol, cu Fabregas demarcîndu-se în cel mai