Serialul „Istoria creştinismului românesc“ dezvăluie originile şi evoluţia credinţei în Dumnezeu pe teritoriul românesc, cu armonia şi conflictele dintre instituţiile bisericeşti reprezentative.
Publicăm acest nou serial datorită interesului manifestat de cititorii noştri.
Un interes firesc, dacă ţinem seama că-n anii regimului comunist, trecutul şi rolul bisericii au fost ocultate din manualele de istorie. Motivat, în plus, şi de încrederea acordată bisericii de către români care, conform sondajelor de opinie, conferă, constant, maximă credibilitate acestei instituţii şi armatei. Şi nu în ultimul rând de identificarea unei majorităţi covârşitoare a populaţiei României cu statutul de creştin. Căci după datele recensământului din 2002 (cele din 2011 nefiind încă definitivate), 86,8% din români s-au declarat ortodocşi, 4,5% aparţin Bisericii romano-catolice, 3,7% sunt reformaţi, 1,5% - penticostali, 0, 9% - greco-catolici şi 0,6% - baptişti.
Interesul românului de azi pentru trecutul creştinismului se armonizează preocupărilor instituţiilor religioase, teologilor, filosofilor, ideologilor şi oamenilor de ştiinţă care leagă viitorul omenirii de idealurile comunităţilor. Liantul acestora, afirmă mulţi, ar fi unul singur: credinţa. „Religia este cartea câştigătoare a evoluţiei" şi „singura expresie universală a cunoaşterii umane", postulează Giuliano di Bernardo în recenta „Cunoaştere umană" (Editura Adevărul, 2012). Şi practica teologică converge în direcţia aceasta.
După viziunea ecumenică a unirii bisericilor creştine
într-una singură, s-a organizat, la Chicago, în 1993, un Parlament al religiilor mondiale. Participanţii au promulgat la finalul întrunirii „Declaraţia pentru o etică mondială". Singura în măsură să fundamenteze o ordine globală. O etică universală care nu minimalizează ori subminează credinţele existente, ci
