În zilele de un penibil fără egal de când primul ministru al țării este confruntat cu acuzația infamantă de plagiat, am asistat la câteva sinucideri intelectuale, demisii morale spectaculoase, pe lângă prostiile, șmecheriile sau chiar ticăloșiile politice obișnuite. Toate l-au afundat și mai mult pe domnul Ponta în mlaștina furtului intelectual, demonstrând că promovarea pe bază de plagiat și impostură nu poate funcționa decât prin complicitatea unor conducători de doctorat, membri ai comisiei, decani și rectori – o rețea căreia îi vom spune simplu: mafia universitară. Mafie strâns legată de cea politică și economică, fiindcă “sprijinul” academic este motivat de interese financiare sau de promovări politice spectaculoase. Scuzându-se, acuzând, revenind, schimbând tactica, intimidând, desființând comisii, confiscând Monitorul oficial, demițând și numind, domnul Ponta și subalternii săi politici dovedesc panică, indiciul cel mai evident al vinei. Un om nevinovat ar fi reacționat calm, convins de dreptatea sa. Nu este și cazul domnului Ponta. Să rememorăm câteva episoade, fără pretenția cronologiei: 1. Declarațiile domnului Ponta ar suna cam așa. La sosirea de la Viena, în seara scandalului: nu am plagiat, dacă am citat greșit, plătesc, renunț la diplomă (adică o recunoaștere cu eschivă: nu contează titlul de doctor, important e fotoliul guvernamental). A doua zi: am amintit autorii la sfârșit, textele de lege se reproduc ad litteram (da, dar cu referințe; ori, aici era vorba de judecăți și aserțiuni, nu de texte legislative) – o altă recunoaștere parțială a plagiatului. Apoi, pentru uz intern: să se exprime juriștii, Comisia de Etică (cea schimbată în grabă de interimarul Pop), etc. Și afirmația tare: nu demisionez din funcția de prim-ministru. Afirmație pe care nu o putea reproduce și la Bruxelles, unde a trebuit să joace european și să mărturisească pentru El País că