Se ştia, încă de la debutul europenelor, ba chiar de la meciul egal din grupă dintre cele două finaliste, că Spania este cea mai în formă echipă a Europei şi, probabil a lumii. Construită pe „scheletele” celor două supraechipe de club, Spania transformă valoarea individuală a componenţilor săi (nici o altă echipă n-a venit cu o a doua echipă, de aceeaşi valoare, pe banca de rezerve) într-una de grup, în care cele mai bune tactici de joc se îmbină. Chiar dacă n-a strălucit, până în finală, echipa lui Del Bosque şi-a demonstrat soliditatea şi inpenetrabilitatea, manifestându-se economic pentru atingerea obiectivului principal: victoria.

Spre deosebire de spanioli, italienii s-au dovedit vulnerabili încă din debut, calificându-se din grupă datorită fair-play-ului spaniolilor, care n-au acceptat în ultimul meci ideea unui scor care să-i arunce afară din competiţie. Echipă cu individualităţi de marcă, Italia s-a mobilizat exemplar în momentele importante, iar cel mai important dintre acestea a fost semifinala cu germanii, pe care au câştigat-o cu brio, datorită clarviziunii lui Pirlo şi inspiraţiei lui Balotelli. Forma arătată în acest meci a hrănit speranţa secretă a multora că italienii vor putea să spargă mitul invincibilităţii spaniole şi să întrerupă şirul enervant de succese ale acestora. Pronosticul lui Balotelli, cu patru goluri în finală, s-a adeverit, dar nu în sensul în care-l gândise noul zeu de abanos al tifosilor.

Dealtfel, atacantul de la Chelsea a fost de nerecunoscut într-o încleştare în care cel care a strălucit, în cele câteva minute cât a jucat, a fost colegul său din echipa lui Abramovici, Torres.

Meciul de aseară de la Kiev a fost un triumf pentru spanioli şi un dezastru pentru italieni. Straniu, a fost prima întâlnire dintre multele din ultima vreme în care adversarii ibericilor au avut superioritatea posesiei balonului până