O anecdota rasuflata din lumea judecatoreasca (cea serioasa, de pe vremuri) povesteste despre un avocat care, ne gasind alta solutie, isi sfatuieste clientul sa joace rol de cretin care nu poate sa articuleze, la orice intrebare a judecatorilor facand ochii mari si raspunzand: „lo-lo-lo-lo-lo...”. Ii obtine astfel achitarea pe motiv de iresponsabilitate si, cand raman intre patru ochi, ii cere onorariul. Dar inculpatul face ochii mari si articuleaza cu greu: „lo-lo-lo-lo-lo...”.
Cam asta a fost impresia mea vreme de nu stiu cati dracu ani si cate dracu guverne in care ne vorbea Emil Boc „gestionand criza”. Era ca un robot sau ca un drogat caruia, orice intrebare despre dezastrul national i-ai fi pus, tot triumfalist raspundea. Si facea o pauza cu buzele stranse pe zambet, asteptand sa i se aduca multumiri. Sau, poate ca exagerez atribuind pauzei lui de vorbire intentia de a provoca aplauze. Poate ca era pauza robotului care asculta in casca indicatiile ce i se dadeau de la Cotroceni; poate ca era doar zambetul respectuos de sluga credincioasa... Nu e de mirare; am vazut si la ditamai Ceausescu reflexul ca, dupa ce-si rostea vreo indicatie sau apreciere, sa faca aceeasi pauza uitandu-se la femeia care-l domina prin cine stie ce banuieli freudiene.
Ceea ce demonstreaza ca asemenea reflexe se molipsesc devenind boala, maladie, debilitate psihica. Si ne convingem de acest lucru vazand cum evolueaza personajul in continuare: L-am vazut, dupa ce n-a mai fost prim-ministru, cat de greu s-a lasat dezbatut din scaunul de la partid, nu din vreo rationalitate personala, ci cu o atitudine ce parea de domeniul absurdului sau prostratiei mentale, daca n-am fi stiut ca, din umbra, Big-Brotherul diriguitor ii ordona sa reziste fiindca, pierzand guvernul, nu gasea o solutie sa nu piarda si partidul. Micul omulet politic nu era decerebrat, asa cum parea; era doar sluga
