Intr-o epoca in care publicul se indreapta tot mai mult impotriva fotbalului modern, Andrea Pirlo, "l'ultimo vero regista", dupa cum il alinta italienii, apare ca o capodopera de-a lui Michelangelo - genial, insa din alte vremuri.
Ajuns la 33 de ani, mijlocasul lui Juventus este, poate, ultimul exponent al fotbalului romantic, al fotbalului fara super-vedete, fara contracte cu multe zerouri la sfarsit, fara mediatizare si ultra-mediatizare.
A scrie despre Pirlo inseamna, automat, asumarea unui risc urias. Acela de a nedreptati un jucator colosal. Daca te apuci sa-i insiri datele din cariera si sa-i enumeri trofeele nu faci nimic mai mult decat cei care vorbesc despre Capela Sixtina in cifre seci - "A fost inceputa in... a fost terminata in... primeste atatia vizitatori in fiecare zi, luna, an..." Nu, sunt locuri, intamplari, obiecte si oameni la care nu se poate sa te referi in cifre si date seci, fara personalitate.
Andrea Pirlo a ajuns la Euro 2012 cu zambetul pe buze. Tocmai castigase cel de-al treilea "Scudetto" din cariera. Primul cu Juventus, chiar in fata celor de la Milan, echipa care l-a lasat mult prea usor sa plece cu un an in urma.
In prima partida de la turneul final gazduit de Polonia si Ucraina, a dat o pasa de gol. In cea de-a doua, a transformat impecabil o lovitura libera. In a treia, a recidivat cu o pasa de gol. In sfertul cu Anglia, a executat si transformat penaltiul despre care toata lumea sustine ca a schimbat numele echipei calificate, "scarita" lui debusolandu-i total pe englezi. Iar in semifinala cu Germania a fost desemnat omul meciului, asta desi Balotelli marcase cele doua goluri care au dus "sqadra azzurra" in ultimul act de la Kiev.
Iata ca nu pot evita pacatul enumeratiei seci a performantelor...
Pirlo este, in acest moment, un jucator unic. Italienii il numesc re
