Am ascultat cu indescriptibilă stupefacţie declaraţiile dlui Ioan Rus, politician al Partidului Social Democrat, care exprimau judecăţi despre raportul dintre originalitate şi plagiat în istoria culturii şi extrăgeau de aici argumente menite să scuze plagiatul primului ministru. Am aflat că, în opinia domniei sale, „de la Platon şi Aristotel încoace toată lumea plagiază”, iar că de aici ar rezulta o relativitate atât de mare în raportul dintre originalitate şi plagiat încât decizia asupra calităţii doctoratului primului ministru nu poate fi luată într-un context care, în sine, nu separă limpede cele două noţiuni ci, dimpotrivă, le amestecă din punct de vedere istoric.

Cu aceeaşi indescriptibilă stupefacţie am ascultat afirmaţiile lui Răzvan Theodorescu, pentru care plagiatul, ipotetic în opinia domniei sale, cunoaşte o relativizare geografică. Academicianul Theodorescu recunoaşte responsabilitatea civică a plagiatului, dar susţine că această responsabilitate are drept consecinţă necesară retragerea din politică a autorului lui numai într-un stat occidental cu tradiţie clară în privinţa raportului dintre originalitate şi plagiat, dar că într-o ţară cum este România, aflată la limita orientală a civilizaţiei invocate, sunt suficiente doar scuzele.

Iată două căi de a-l elibera pe autorul plagiatului prin relativizări provocatoare: una istorică, alta geografică. Susţin că ambele relativizări sunt false şi că admiterea lor pune în discuţie întreaga noastră onoare civică şi ridică sub semnul întrebării însăşi participarea României la modernitate. Dacă este corect ceea ce susţin, atunci plagiatul primului ministru are o singură consecinţă: demisia lui imediată şi retragerea titlului de doctor. Totuşi, mi-aş fi păstrat aceste reflecţii pentru mine însumi dacă nu mi-aş fi dat seama că le pot gândi public cu un profit mai mare decât cazul simplu al prim