Pentru multi „dreptatea” si „justitia” sunt sinonime. Ei bine, nu sunt! Sentimentul „dreptatii” este masura individuala cu care fiecare evalueaza binele si raul social. „Justitia” este mecanismul colectiv prin care se asigura coeziunea si eficienta societatii. „Dreptatea absoluta” poate fi egala cu „injustitia absoluta”; dupa cum „justitia absoluta” poate echivala cu „nedreptatea absoluta”.
In ceea ce priveste puterea judecatoreasca, ea este chemata, in calitate de institutie fundamentala a statului, sa faca „justitie” iar nu „dreptate”. Aceasta cel putin in masura in care „dreptatea” ar insemna „razbunare”; o razbunare care presupune arbitrariul si impredictibilitatea actului de putere, avand drept consecinta dezbinarea sociala si teroarea.
Desigur, „justitia” nu este opusul „dreptatii” si nu poate fi complet separata de ea. Pedeapsa impusa prin exercitiul actului de justitie, oricat de aspra ar fi, este acceptata de cel care o primeste si isi produce efectele terapeutice (educative, corective si preventive) la nivel individual si colectiv, daca este resimtita ca fiind dreapta – adica echitabila, corecta, justa. Pe de alta parte, ideea de „justitie” impune ca „dreptatea” sa vizeze exclusiv fapta concreta supusa judecatii, sa fie conforma nevoilor de coerenta sociala si sa se faca prin respectarea drepturilor celui judecat. „Dreptatea prin compensatie” – adica pedepsirea cuiva pentru fapte pe care nu le-a comis, in contul iertarii sale pentru faptele rele comise – este injustitie. Tot astfel cum injustitie este si sanctionarea judiciara a unor fapte discutabile in ordinea morala dar care nu prezinta interes pentru ordinea sociala sau condamnarea in conditiile in care vinovatia nu a putut fi dovedita dincolo de orice indoiala, prin procedurile stabilite de lege.
„Statul de drept” este statul unei justitii drepte; adica statul in care puterea judeca