Dumnezeu, banii şi duşmanii ţin în loc agricultura românească! Este refrenul cântat de mulţi specialişti când vor să arate ce ne împiedică să ajungem a treia putere agricolă din UE.

Dumnezeu, pentru că ne dă ori prea multă, ori prea puţină ploaie. Banii alocaţi de stat producătorilor, prin subvenţii, pentru că sunt ori insuficienţi, ori plătiţi cu întârziere. Iar duşmanii – a se citi concurenţii din ţară, din UE şi din restul lumii – pentru că ne sabotează cu preţuri mai mici, primesc subvenţii mai mari sau produc prea mult. Ar mai fi şi consumatorul, animal infidel, care vrea să mănânce bine, dar cumpără de unde e mai ieftin şi mai şi protestează că dă impozite prea mari statului pentru a subvenţiona fermierii. Refrenul neputinţei în agricultura românească nu e, de fapt, original. E doar un remix al argumentelor pe care s-a clădit întreaga politică agricolă comună din UE.

Un mecanism schizoid, care vrea să-i ajute pe producători cu subvenţii pentru a-i omorî apoi, încet, cu restricţii, corvezi birocratice şi chiar amenzi pentru exces de eficienţă. Un exemplu recent: Comisia Europeană a anunţat sancţiuni de 250 milioane de euro pentru ţările care au (re)plantat fără drept prea multă viţă-de-vie. Spania, Italia şi Grecia primesc astfel o nouă lovitură financiară doar pentru că agricultorii lor vor să se dezvolte.

Alte amenzi primesc fermierii care produc mai mult lapte decât le-a fost alocat prin sistemul de cote, pe motiv că excesul de eficienţă ameninţă „stabilitatea preţurilor”, dar şi cei care depăşesc cotele de export. Aceiaşi birocraţi care dezbat, în simpozioane simandicoase, problema foametei în lume găsesc că trebuie sancţionat cine produce prea mult în agricultură! Prin ce mecanisme de torturare a logicii au ajuns cetăţenii europeni, care sunt şi contribuabili, şi consumatori, să creadă că o astfel de politică, finanţată de ei, e const