Eram studentă când, într-o prefață a unui volum românesc apărut înainte de 1989 cu piesele sale reprezentative, citisem că Tennessee Williams își publicase memoriile în 1972, „o carte ciudată și șocantă, care cuprindea o serie de chestiuni medicale urgente, aventuri sexuale, abuz de droguri și alcool“.
Fiecare om de teatru are setul său de piese preferate, pe care le vânează obsesiv oriunde s-ar juca în lume. Am și eu o asemenea listă, iar dintre piesele lui, două îmi sunt mereu măsura maturității dobândite: Un tramvai numit dorință și Menajeria de sticlă.
Tennessee Williams zâmbește misterios pe coperta memoriilor sale, așa cum au fost publicate în limba română la Editura ART, în colecția Ocheanul întors (2011). Poartă costum și cravată. Se îndepărtează de o mașină neagră, din aceea cu care gansterii își plimbau marfa de contrabandă. În mâna stângă ține o țigară aprinsă, iar mâna dreaptă e ascunsă în buzunarul pantalonului. E pieptănat cu cărare pe stânga, iar mustața întreținută îi dă un puternic aer dandy. Are până în 40 de ani.
Pentru cineva nefamiliarizat cu geniul său dramatic, Memoriile unui bătrân crocodil este o carte mult prea explicită, o trecere în revistă a tuturor aventurilor sentimentale și sexuale pe care un bărbat homosexual le-a avut, de la vecina Hazel, care avea 9 ani în clipa în care au început să se joace împreună, la lista mult prea lungă de amanți marinari, scriitori, studenți, artiști sau doar băieți frumoși pe care îi racola periodic.
Cartea oferă detalii dintre cele mai diverse și neașteptate, unele esențiale pentru a-i înțelege procesul creativ, altele pur și simplu periferice, sau curiozități – excentricități cu care a dorit să rămână în memoria generațiilor care vor urma, creionându-se ca un personaj cu mult extratext de jucat.
Încă din primele pagini, marele dramaturg ameri
