Conceptul de pensie defineşte viaţa unui om prin munca pe care o depune în cea mai mare parte a vieţii sale – scopul nostru ar trebui să fie însă un echilibru mai bun al bunăstării la orice vârstă.

Ideea de pensionare nu este atât de veche precum am crede. Conform scrierilor din Biblie, Adam a fost izgonit din Paradis cu îndemnul de a-şi câştiga pâinea prin sudoarea frunţii pentru ca apoi să se întoarcă în pământ. Şi cam asta s-a întâmplat până în urmă cu circa 100 de ani. În 1908 se introducea sistemul de pensii în Marea Britanie cu vârstă de pensionare la 70 de ani. Nu s-a bucurat multă lume de sistem la început având în vedere că oamenii se retrăgeau din activitate la o vârstă cu 20 de ani mai mare decât speranţa medie de viaţă.

Munca este o parte centrală a existenţei noastre. Se aşteaptă de la noi să muncim până pe la şaizeci-şi-ceva de ani şi totuşi să facem cumva să ne bucurăm de anii rămaşi după. Dar această abordare se dovedeşte greşită atât din punct de vedere al ocupaţiei cât şi al finanţelor publice. În loc să prelungim către bătrâneţe perioada în care muncim ar trebui să prelungim perioada de non-muncă la tinereţe. Teoria economică ce stă la baza acestei abordări nu este nouă deloc, o definea John Maynard Keynes prin anii 30 când spunea că societăţile bogate nu au nevoie să muncească mult pentru a menţine un standard de viaţă înalt. Conform teoriei, pensiile nici nu ar mai trebui să existe.

Niciun bătrân (în afara unora bolnavi sau infirmi) nu ar avea nevoie să iasă la pensie dintr-o săptămână de lucru de trei ore pe zi. Astfel, timpul liber şi cel dedicat muncii ar fi mult mai echitabil distribuit. Practic, cea mai mare provocare a ţărilor capitaliste este aceea de a asigura împlinirea promisiunii unui standard de viaţă ridicat prin mai mult timp liber.

Deficitul pe 2012 depăşeşte aşteptările (Le Figaro)

Gaura de la b