Am trăit astăzi un sentiment pe care nu l-am mai avut de peste 12 ani. Un sentiment de neputință și de frică de viitor cum am mai avut într-o zi de 13, într-o lună de vară, acum 22 de ani, când vedeam, prin intermediul presei, că televiziunea nu era pe atunci liberă, lichidarea fenomenului Piața Universității și, ulterior, mineriada. Am mai avut același sentiment cu ocazia altei mineriade, în 1991, când îi vedeam pe ortaci cum invadau Parlamentul ca să-l dea jos pe Petre Roman. Și am mai avut un sentiment similar în 1999, când minerii, aceiași mineri, mărșăluiau spre București ca să schimbe guvernarea CDR pe care oricum avea să o schimbe poporul un an mai târziu. De fiecare dată mi-a fost teamă că bucuria de a fi liber, pe care am simțit-o din 1989 încoace, avea să dispară sub loviturile unei restaurații neo-comuniste. Și mă consolam cu ideea că oricum am trăit 16 ani sub comunism, deci știam ce ar putea fi. Și eram încă destul de tânăr ca să pot să o iau de la capăt, în comunism, neocomunism și-așa mai departe. Astăzi, la 12 ani și ceva de la ultima dată când mi-a fost teamă că voi trăi din nou într-o dictatură, am simțit din nou aceeași frică. Acum, însă, viitorul nu-mi mai aparține doar mie, ci și copilului meu care se va naște peste doar câteva luni. România în care trăiesc va fi, peste câteva luni, țara în care fiica mea va învăța să meargă, să vorbească, să scrie și să citească. Aș vrea să fie liberă să facă asta, nu să fie obligată să învețe despre diverși tovarăși sau să-și ucidă în fașă simțul critic, așa cum au făcut generații întregi de români în comunism. Pare dramatic, dar ceea ce s-a întâmplat astăzi și se va întâmpla cu singurele instituții care pot bloca tendințele totalitare ale puterii, indiferent care ar fi aceea, adică Justiția, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, mă face să mă gândesc la un viitor din ce în ce mai sumbru. Un viitor fără l