E important cu ce rămînem după acest Euro. Şi mai ales cu cine
A fost? L-a văzut careva? Orişicum, e greu de ratat. După semifinale se expandase cît toată planeta. Spaniolilor le-a promis că le dă patru. Eu m-am temut chiar şi de două. Două palme straşnice peste figura “tătucului” Cesare. Aşa, ca să nu uităm că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită. N-a fost cazul. Prandelli e şi el om, are o familie. N-a riscat să-l schimbe şi uite aşa squadra a cărat un mort în cîrcă tot meciul. La final, mortu’ a trîntit şi a bufnit, apoi s-a dus să pedepsească niscaiva mobilă la vestiare. În vremea asta, căpitanul Gigi, purtînd un zîmbet trist, dădea mîna lui imensă cu Iker. Iar Pirlo plîngea. Bine, mai tîrziu a plîns şi Balotelli. Nu l-am crezut o clipă. “Creierul” lăcrima pentru imensa ocazie irosită. Pentru umilinţă. Pentru Italia. “Muşchiul” se storcea de apă pentru că a ratat prima pagină. Dar nu-i deloc aşa. Un asemenea personaj nu ratează nimic, niciodată. Prima pagină e făcută pentru el. Şi cu cît e mai rău, cu atît mai bine.
De ce? De ce nu Pirlo? Sau Casillas? De ce Peter Sagan îşi umflă muşchii a la Balotelli cînd cîştigă prima etapă a Turului Franţei, de ce un japonez obscur face la fel, iar un puşti de zece ani nu ştie decît un nume atunci cînd îl rogi să-ţi indice un jucător din naţionala Italiei? De ce pulsează pînă la greaţă imaginea electronică a unui superfigurant, de ce toţi îl leagănă, îl alintă, îl apără, îl cauţionează la nesfîrşit? Ce-a greşit lumea întreagă faţă de acest cetăţean de 21 de ani astfel încît să-i suporte aplaudînd toate prostiile? Zile întregi am citit uluit cum Gazzetta Dello Sport făcea un caz naţional dintr-un simplu scărpinat al juniorului. Dar uitaţi-vă la Italia! Ce jucători, ce luptători! Ce scrîşnet comun la asalt! Cîtă ştiinţă şi cîtă sudoare pentru a ajunge în finală!
Băieţaşul, e drept, a avut tr
