Spaniolii au cîştigat din nou pentru că au ştiut să treacă peste tot ceea ce-i desparte

Spania e o ţară tare ciudată. Divizată în 17 comunităţi autonome, cărora Constituţia din 1978, cea de după moartea lui Franco, le-a recunoscut şi garantat, chiar de la articolul 2, drepturile, Spania e un amestec de legi, sărbători, dialecte, tradiţii. Extrem de împărţiţi ca naţiune, cu intenţii mai mult sau mai puţin separatiste, spaniolii au două puncte care-i unesc: fotbalul şi “El Corte Ingles”.

Cine a fost în Spania, fie măcar pentru cîteva ore, ştie ce înseamnă “El Corte Ingles” pentru ei. Dar şi fotbalul. Primera Division e întrecerea care nu ţine cont nici de dialecte, nici de cultură, nici de tradiţii şi care, plecînd de la rivalităţi, a dat naştere unei echipe naţionale ce domină fotbalul mondial.

Cum a fost posibil acest lucru ţine, poate, de miracol, dar în special de naşterea unei generaţii absolut fabuloase. Timp de decenii, rezultatele sub aşteptări ale Spaniei erau puse pe seama slabului angajament al celor ce veneau la prima reprezentativă din diverse colţuri ale teritoriului şi pe seama debilităţii psihice a unei selecţionate ce acţiona ca reflex al slabei unităţi a unei ţări divizate, în care conceptul “espanol” era şi bizar şi controversat. În Spania, cuvîntul “ţară” era şi este perceput mai degrabă la nivel local decît naţional, Madridul era şi este o capitală doar pentru unii, în vreme ce Barcelona şi Bilbao erau şi sînt simboluri ale unei lupte. O luptă mai degrabă împotriva trecutului, a unei istorii relativ recente, pe care toţi spaniolii, nu doar catalanii şi bascii, o vor uitată, o luptă ce continuă dintr-un soi de inerţie e vremurilor.

Vremuri care s-au schimbat, căci graniţele au dispărut deja între ţări, iar fotbalul a intrat în hora acestor schimbări. Din 2008 încoace, din Andalucia pînă în Galicia, trecînd prin Bilbao