Totul a început timid după 1990. Capitaliștii români în formare începeau să caute nevoile pieței pentru a le satisface. Fără mare bătaie de cap, cererea de diplome universitare a fost una dintre primele depistate ca nesatisfăcută de oferta existentă a sistemului de învățământ comunist, anchilozat și depășit, dar care încă măsura relativ corect performanța. Au început astfel să apară primele ateliere de diplome, precursoarele fabricilor de astăzi.

Inițial, fenomenul a fost tratat cu îngăduință de toată lumea, nu doar de cei direct interesați, fie că erau cei care realizau veniturile, fie cei dispuși să plătească o bucată de carton. Se părea că asistăm la un fenomen cu totul inofensiv, care, în ciuda disfuncționalităților evidente, devenea scuzabil în perspectiva atingerii scopului util de a avea un învățământ performant privat similar celui din țările dezvoltate. Orice semn de întrebare asupra modului în care se puneau baze strâmbe acestui sistem paralel era risipit de axioma că privatul este mai bun administrator decât statul. În paralel, pe fondul problemelor economice, natalitatea a început să scadă dramatic după ’90 și implicit populația școlarizabilă. Acest fapt conjugat cu concurența neloială a învățământului privat dispus să condiționeze admiterea doar de capacitatea achitării unei taxe consistente a determinat reducerea substanțială a numărului tinerilor care se îndreptau către învățământul de stat. În disperare de cauză, acesta din urmă a trecut la măsuri de contracarare pentru a se proteja: eliminarea admiterii, introducerea de taxe modice, în general coborârea criteriilor profesionale de admitere și ulterior absolvire, la nivel de avarie. Pentru ca dezastrul să fie total, politicul a început să-și bage coada, transformând în izvor nesecat de voturi crearea de universități de stat în orice localitate mai răsărită. O nevoie generează o altă nevoie: