Aşa cum declaram tot în rubrica asta, în finală am ţinut cu Italia. Ştiţi şi motivul: sunt sătul până în gât de tiki-taka. Ceea ce s-a petrecut însă în finală a confirmat previziunile celor care susţineau că Del Bosque va schimba tactica, în sensul că va renunţa la atrocitatea aia şi va juca ofensiv, aşa cum aştept nu doar eu să văd jucând echipa Spaniei. Se merge ape ideea că se va începe meciul cu Torres, ceea ce susţinea de la sine schimbarea registrului tactic, el neştiind chestia aia cu frecatul mingii. Ei bine, când am văzut echipa scrisă pe ecran, îmi luasem deja gândul de la spectacol, de la ofensivă, de la goluri (că doar asta aşteaptă orice om care priveşte fotbal, nu?), ba mă şi pregăteam să fac ibrice proaspete de cafea pentru a nu mă lua somnul în timpul celor 120 de minute de chin. Chestia haioasă e că nu apucasem încă să torn nici apă în ibric, că se şi făcuse 1-0! Dar ce gol, ce cursă minunată, ce dribling şi ce centrare şutată, ca-n campionatul englez! Cred că şi acum îl doare capul pe David Silva care, culmea!, cred că chiar acolo unde a dat minge a vrut s-o trimită, deşi reacţia normală ar fi fost să se ferească de aşa o centrare bombă. Golul al doilea a fost tot o bijuterie ofensivă, de fapt de contraatac în manieră Real Madrid, mai ales că a plecat de la Iker Casillas. Faptul că finalizarea a fost opera Barcelonei, pe traseul Xavi Hernandez - Jordi Alba e doar un amănunt nesemnificativ!

Aşadar 2-0 la pauză şi aşteptam conservarea scorului prin obişnuitul procedeu. Însă Del Bosque şi-a amintit pe tot parcursul celor 90 de minute că prin vene îi curge sânge (dacă aş zice “de Real” ar fi pleonasm) şi a recurs şi la schimbările care să omoare orice tentativă, chiar involuntară, din obişnuinţă, de tiki-taka: a intrat mai întâi Torres, care a făcut ce ştie el mai bine. Adică a ţâşnit, a preluat şi dat-o în aţe. Ba, după câteva minute, a mai f