Sistemul de intermediere financiară este presupus să mişte economisirea între diverse sectoare economice, între ţări, în funcţie de oportunităţi de investiţii. Aceasta ar fi funcţia sa principală, care implică scrutarea bonităţii celor ce solicită resurse suplimentare, se împrumută. Întrucât este fundamental pentru economia de piaţă (ce are constrângeri bugetare tari în mod obişnuit) să se asigure, în mod instituţional şi prin reguli, de rambursarea creditelor. Dar finanţa (industria financiară) poate avea propriile eşecuri majore şi poate provoca daune economiei în ansamblu, aşa cum se vede în timpul crizelor financiare. Aşa ceva se întâmplă mai ales când funcţia de "trading", de speculaţie, începe să precumpănească în dauna celei de creditare propriu-zisă a activităţii economice.

La o întâlnire recentă a constituentei FMI/BM din care face parte România am auzit un reprezentant străin ce critica demersurile de reglementare a activităţii de hedging, a sectorului umbră în general. Am fost mirat şi, parţial, am replicat întrucât acest tip de argumentaţie este mai mult decât simplist în condiţiile crizei financiare teribile actuale Acea voce mi-a sunat de-a dreptul hollow (goală de conţinut), aeriană, mai cu seamă că evoca nevoia ca trezoreria de stat să pună deoparte resurse pentru salvarea unor bănci comerciale (care au şi fost naţionalizate în parte în ţara respectivă). Zilele trecute au apărut constatări ale celor ce au examinat modul în care bănci mari au manipulat Libor - de-a dreptul fraudulos. Şi când te gândeşti la declaraţiile şefilor unui JP Morgan, Barclays etc., care vorbesc despre responsabilitate socială, despre etica afacerilor în faţa studenţilor la şcolile de business, în discursuri publice. Trăim într-o lume ce pare să-şi fi pierdut compasul...

În rândurile de mai jos vreau să reiau o teza pe care am susţinut-o adesea în ultimii ani, şi