Sfântul apostol Andrei este considerat fondatorul bisericii creştine la nord de Dunăre. Sunt istorici care contestă însă această teorie.

„Cred întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică". Astfel îşi mărturisesc românii credinţa în Biserica Ortodoxă. Fie la slujbă, duminica, fie acasă, sau în orice altă împrejurare, ei îl invocă pe sfântul Andrei ca întemeietor al bisericii de la nord de Dunăre. Istoria apostolatului lui Andrei în ţinuturile României de astăzi se pierde în negura vremurilor şi ridică controverse greu conciliabile între teologi şi specialiştii laici.

Învăţătura bisericii

După Învierea şi ridicarea la Ceruri a Mântuitorului, apostolii Săi s-au adunat la Ierusalim în ziua Cincizecimii. Iar Sfântul Duh s-a pogorât din zările albastre şi s-a întemeiat Biserica lui Hristos. Astfel descrie Sfânta Scriptură momentul fondării bisericii creştine. Ulterior, din porunca lui Dumnezeu, apostolii s-au răspândit în toate părţile lumii pentru a anunţa minunea Învierii.

Tradiţia bisericii susţine că sfinţii apostoli au ajuns în ţinuturi foarte îndepărtate de Ierusalim. Un temerar ar fi fost sfântul apostol Andrei, care a predicat chiar şi sciţilor. Informaţia ne este furnizată de biograful împăratului bizantin Constantin cel Mare. Pe nume Eusebiu din Cezareea Palestinei, acesta a trăit între anii 262-339/340. În lucrarea lui cea mai cunoscută, „Istoria Bisericii", Eusebiu scrie că „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia".

O sursă biblică face referire la creştinarea sciţilor de către apostoli: Epistola către Coloseni a sfântului apostol Pavel. Textul menţionează că sciţii au auzit cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel nu spune însă cine i-a creştin