Cum se explică atracţia deosebită a intelectualilor francezi de stânga faţă de Cuba lui Castro?

Jean Delumeau întreprinde un minunat excurs în istoria ideii de paradis terestru1, de la cele mai vechi reprezentări până în momentul destrămării acestui mit, prin suc­cesivele descoperiri ge­ografice care nu au mai lă­sat loc interpretărilor, dar nu face nicio referire la per­sistenţa acestui ideal de­for­mat în mentalul umanităţii contemporane. Dintr-un anu­­mit unghi, călătorii în URSS, Cuba sau China po­pu­lară se aseamănă cu le­gi­u­nile de căutători medievali ai Paradisului (călugări, na­vigatori, militari, comercianţi, termenul ge­neric fiind cel de conchistadori etc.). De altfel, dezamăgirea întoarcerii în lumea descompusă a capitalismului putred este în strânsă legătură cu dezamăgirea faţă de părăsirea Paradisului terestru al oamenilor muncii (strict supravegheaţi), un paradis căruia autorităţile sovietice în mod evi­dent îi asigurau, din toate punctele de ve­dere (atât material, cât şi mental - vezi me­todele de gâdilare a orgoliului), un sejur foarte plăcut. Unul de vedetă şi, ştim bine, cui nu i-ar plăcea să experimenteze această minunată postură? O altă ase­mă­nare între regimul paradisului medieval şi cel revoluţionar constă în tendinţa mi­gra­torie a celor două. Jean Delumeau descrie cu minuţiozitate bezmeticele reprezentări geografice ale paradisului din Evul Mediu târziu, din Abisinia (regatul preotului Ioan) până în America („Dacă există un paradis pe pământ, aş spune că el se află acum în Brazilia (...) cine vrea să tră­iască în paradisul terestru trebuie să vi­nă în Brazilia“, scria pe la 1560 călugărul portughez Rui Pereira)2 şi Indii. Odată ce un astfel de punct geografic era des­co­perit, existenţa paradisului este trans­fe­rată în altă parte, unde creştinătatea încă nu pusese piciorul, pentru că locurile ex­plorate şi observate nu păreau