Domnul meu Trandafir era in realitate domnisoara Eugenia Alexandrescu. Sa fi avut vreo 18 ani, era mignona si delicata, iar noua, tancilor, ne-a parut atat de frumoasa incat am ramas vrajiti de admiratie, neindraznind sa-i tulburam misia, pe care i-am captat-o de la prima lectie. Romania moderna a iscat putine mituri, intrucat politicianismul a compromis, de regula, idealismul, astfel incat miturile pe cale de a se naste au fost inghitite de vantul recei realitati. Mitul eliberatorului rus (am avut si asa ceva, poate spre surprinderea multora), spre exemplu, ce a inaripat visele catorva generatii de romani, vrajiti de noua stea de la Nord, avea sa se destrame de pe la mijlocul veacului XIX, cand romanii au constientizat pericolul rusesc pentru chiar existenta lor, ca natiune si stat. El s-a transformat in contrariul sau, inducand in mentalul colectiv un antirusism nu de putine ori pagubos. Mitul eroului a cunoscut inevitabile fluctuatii, in functie de reusita istorica. Romanii ardeleni si-au edificat idealul istoric in personalitatea si apoi in mitul lui Iancu, in vreme ce regatenii au gasit in Razboiul de Independenta prilejul potrivit pentru a construi o mitologie a sacrificiului pentru o cauza nobila, definita de Eminescu drept suma a existentei noastre istorice. Nu staruim, subiectul meritand o abordare speciala. Cauzele mari ale Romaniei moderne au fost definite si asumate de cateva categorii umane. La inceput au fost ctitorii de proiecte din varii domenii, adica luminatorii poporului, apoi revolutionarii si, in final, oamenii constructiei de stat. Dar dintre toate profesiunile, cea mai statornica si mai apropiata de zona mitului a fost cea a dascalului. Vocatia luminarii neamului prin invatatura s-a iscat din asumarea constiintei tragice a distantelor uriase dintre noi si Occident, in materie de invatatura. S-a crezut atunci, cu entuziasm, dar si cu dedicatie,