Aceste rânduri nu sunt scrise de un ziarist, ci de un cetăţean. Iar acesta nu este un editorial, ci un strigăt de disperare.
Da, este o lovitură de stat. Nu una militară, cu tancuri şi vipuşti, ci una derulată de două instituţii civile - Parlamentul şi Guvernul -, prin încălcări succesive ale legii. De fapt, prin încălcarea mai multor legi, inclusiv a legii supreme - Constituţia.
De unde ştiu că e lovitură de stat? Îi simt gustul. E un gust amar, care vine din stomac şi ajunge în cerul gurii, provocându-mi o stare de greaţă şi un sentiment de nesiguranţă.
În ultimele săptămâni mi s-a întâmplat ceva ce nu mai păţisem de multă vreme: am simţit pericolul. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să simt pericolul. Prima dată - în anii '80, când ameninţarea era difuză, plutea în aer, nu avea contur, dar o simţeam aproape. A doua oară - în prima jumătate a anului 1990, când, abia ieşiţi din euforia însângerată a Revoluţiei, am avut revelaţia unei înşelătorii istorice, prin instalarea la putere a unei clici de sorginte stalinistă. A treia oară - la mineriada sângeroasă din 13-15 iunie 1990. A patra oară - la mineriada din ianuarie 1999. Şi a cincea oară - când în finala prezidenţială din 2000 au ajuns Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, stingând lumina pentru patru ani.
Acum simt din nou pericolul. Un pericol care nu are legături cu propria-mi persoană (cu astfel de pericole mi-e plină existenţa), ci cu mediul în care trăiesc. Nu mi-e frică de foame sau de frig, pe astea le cunosc bine şi ştiu să le înfrunt, ci de aerul pe care-l respir - iar aerul nu poate fi al meu, al tău sau al lui, ci al nostru. Nu pot respira eu un aer curat în timp ce tu, vecinul meu, respiri un aer otrăvit. De aici vine pericolul: de la sentimentul că nişte cetăţeni, trezindu-se cu anumite puteri în stat, ne otrăvesc pe toţi cu aerul lor toxic.
Peste ani, ziua de
