În majoritatea dezbaterilor referitoare la cât de mic sau de mare este gradul general de fiscalitate, am constatat că atenţia este canalizată, în principal, către nivelul cotei de impozitare.

În opinia mea, cred că mult mai importantă este dimensionarea modului de calcul, de determinare şi declarare a bazelor impozabile, deoarece un sistem fiscal este cu atât mai „prietenos” cu mediul de afaceri cu cât acesta este structurat nu numai pe o cotă rezonabilă de impozitare ci, mai ales, pe o modalitate efectivă mai puţin restrictivă de dimensionare a respectivelor baze impozabile.

În primul rând, cred că regimul de deductibilitate fiscală a cheltuielilor ar trebui regândit chiar de la baza conceptuală a acestuia. Astfel, cheltuielile ar trebui să fie deductibile fiscal din baza impozabilă a profitului dacă acestea sunt efectuate în scopul promovării şi dezvoltării activităţilor specifice business-ului derulat de fiecare contribuabil în parte şi nu numai în scopul obţinerii de venituri impozabile (ca în prezent).

Nu este locul şi timpul să mă opresc acum asupra restricţiilor impuse de limitele de deductibilitate fiscală, specifice în cazul multor cheltuieli din categoria celor integral nedeductibile sau cu o deductibilitate limitată (parţială), dar, în mod cert, un regim restrictiv al acestora va face ca mulţi investitori să pună în prim plan randamentele fiscale, înaintea chiar a performanţelor economice. Altfel spus, “obiectul principal de activitate” al multor firme se va deplasa către identificarea unor proceduri fiscale alternative, la nivelul dimensionării bazelor impozabile, proceduri asimilate ca atare datorită redundanţelor existente în legislaţia fiscală.

În aceste condiţii, pe fond, nu este exclusă chiar apariţia unui sistem al deductibilităţilor fiscale „ascunse” sau „aparente”, denumite – în unele accepţiuni – şi pseudo-deductibili