„Ei, acum ce faci?". „Păi, ce să fac, bagajele şi mă duc acasă. Încă nu sunt hotărât ce voi face. O să văd eu!".

Dialog între doi tineri de 22 de ani. Au terminat facultatea. Şi, în momentul în care viaţa lor ar trebui luată cu adevărat în piept, se dovedeşte a fi un fiasco total. Aceasta este starea de spirit a tinerilor din România. După 15 ani de şcoală, cu diploma de licenţă în mână, se îndreaptă spre nicăieri. Ca şi ţara din care fac parte. Nu citeşti nimic pe feţele lor. Nici măcar o urmă de încrâncenare, o fărâmă de frică. Când îi auzi, sufletul ţi se chirceşte.

Cum e posibil ca, la acea vârstă, după ani de studiu, să spui că nu ştii ce faci? Nu este altceva decât rezultatul unui sistem educaţional sterp, în care elevul e doar o cifră, în care se îndeasă lucruri, majoritatea fără sens. Pentru că niciodată în cei 15 ani nu ţi se explică faptul că şcoala nu e un scop în sine, ci doar un instrument care să te ajute să îţi găseşti calea. Că trebuie să ai curaj, că trebuie să vrei, cu tot sufletul, că trebuie să visezi şi că trebuie să îţi protejezi visul. Că niciodată, nimeni nu te va ajuta. Că singurele lucruri pe care le ai pe lumea asta sunt braţele şi capul tău. Şi dacă nu le vei folosi să devii mereu mai bun, să lupţi, să îţi faci un rost, să ai propriile păreri, propriile idealuri, să îţi cauţi fericirea, atunci nu eşti decât un sclav.

O legendă turcită, povestită minunat de Cinghiz Aitmatov în „O zi mai lungă decât veacul", explică atât de bine cum se poate întâmpla aşa ceva. O metodă de tortură genială, prin care un om era făcut sclavul perfect. Capul ras era acoperit cu pielea proaspăt jupuită de pe picioarele unei cămile. Apoi, nefericitul era lăsat să rătăcească în soarele puternic al deşertului, zile întregi. Pielea prindea capul ca într-o menghină nimicitoare. Firele de păr, care au puterea unui fir de cupru, blocate de „că