„Floare fui, / Floare trecui, / La urechea nu știu cui...“ Majoritatea cititorilor ar numi aceste vorbe - folclor, poezie populară sau cumva asemenea. Irina1 le botezase versuri din flori, adică o creație excepțională cu părinți nedeclarați.
O visez din când în când, mai des decât îmi visez părinții, probabil pentru că, de fiecare dată, avem ceva de făcut împreună. Ultima dată, brodam cu acul o blană de lemn, cosând fiecare la câte un capăt al ei. Cusutul era una dintre ocupațiile ei favorite, dar cel mai mult îi plăcea să lucreze împreună cu prietenii. La începutul anilor ‘90, pe vremea când se năștea Muzeul Țăranului Român, Irina se gândea deja la o cafenea (a se citi kafine în pronunția ei). Îmi amintesc cum ne-am (mai bine zis, ne-a) adunat să coasem împreună pernele pe care ar fi trebuit să se așeze turcește vizitatorii. Irina a adus de acasă saci întregi de comori alcătuite din resturi de catifele de mătase, de voal indian, de mărgele, ba chiar și un pieptar brodat, care a îmbrăcat tel quel umerii unei perne mari. Din varii motive, kafineaua nu a trăit mult, dar amintirea bucuriei lucrului laolaltă, ca și pernele însele s-au păstrat ca mărturie a ingeniozității pe care Irina o răspândea cu generozitate în jur.
Suntem mulți legați de un trecut recent de dependență. Constatam acum câțiva ani, cu ocazia unei întâlniri prietenești provocate de amintirea ei, că suferim cu toții de această „irino-dependență“ fericită, care ne conferă un soi de identitate de grup. Pentru cine a cunoscut-o, suntem ușor de descoperit. Pentru că am metabolizat și folosim adesea expresii care îi aparțin, pentru că dăm mai departe „din mână“2 sfaturi primite de la ea, pentru că „mulțumim pân-om întoarce“, sau ne adunăm „să mâncăm nori“ laolaltă.
Mai minunat este că și acum, la 10 ani după plecarea ei, dacă îi pronunți numele în fața unor foart
