Ideea mi-a venit în timp ce scriam acel proces-verbal fără rost, în care trebuia să declarăm sub semnătură cum că am închis uşile, am stins luminile şi gazul şi am lăsat totul în bună regulă. Sînt douăzeci de ani mari şi laţi de cînd fac pe cinematograful. Cît poate vedea un om în douăzeci de ani? Două filme pe săptămînă ori 52 ori 20 fac 2.080. Aprox. Pînă acum nu mi-am dat seama de mărimea cifrei. Un film are o lungime medie de 2500 m. Ar fi 5.200 de kilometri de peliculă.
* * *
Prin ’77 am terminat liceul. M-am dus ca tot omul la Oficiul forţelor de muncă. Mi-au spus să încerc la cinema. La o săptămînă după angajare, am plecat la Bucureşti, la calificare, şi de Crăciun am început să lucrez efectiv la Cinema Lumina, fost Puşkin, fost Apollo. Toţi prietenii mei mă luau peste picior: „Ce, mă, tocmai la cinematograf ai ajuns?“. După cîţiva ani, tot aceiaşi prieteni mă întrebau: „Nu aveţi un post de «ajutor de cîine lup» pe la voi?“. În fine, nu spun că e o onoare deosebită să lucrezi la un cinematograf, totuşi e mult mai bine decît în alte părţi. Nu aveam de ce să-mi fie ruşine. Nu-mi era ruşine să rup bilete, să car cutiile cu film la gară sau chiar să mătur în faţa cinematografului. Era o muncă ca oricare alta. Ei, nu chiar ca oricare alta. Totuşi lucram în cultură...
* * *
24 decembrie 1993
Am avut programat un film intitulat Timişoara ’89. Ce s-a întîmplat? L-am adus de la gară, şi nici nu am desfăcut cutia, pentru că am primit în paralel filmul de mare succes Terminator 2 cu Schwarzenegger. Bineînţeles, ultimul avea prioritate.
Îmi amintesc de timpurile cînd nimeni nu rula nişte filme cum ar fi, de exemplu, Partidul, Ceauşescu, Poporul, ci prefera să ruleze mai ştiu eu ce western prăfuit sau altceva, numai bani să iasă. În actele cinematografului figurau atunci sute de spectatori la filmul românesc, spectatori care în
