"Totdeauna băncile câştigă!". Am auzit această sintagmă de multe ori - adesea rostită cu năduf - de către românii care au simţit, pe drept cuvânt, că instituţiile de credit se află pe poziţii de forţă în raport cu propriii lor clienţi. Adevărul este că în toate timpurile creditorii au avut un ascendent în faţa debitorilor. Ce ne facem, însă, că şi băncile au probleme în faţa creditorilor lor, fie ei bănci-mamă cu probleme acasă, instituţii similare din piaţa interbancară care se feresc să îşi extindă expunerea şi deponenţi îngrijoraţi de siguranţa economiilor lor.

Contrar consensului, băncile nu câştigă totdeauna. În România, creditarea cu buletinul şi finanţarea balonului imobiliar au echivalat cu distrugeri de capital, iar băncile acum trebuie să finanţeze prin pasive (scumpe) nişte active care pot fi recuperate în mică măsură sau, în unele cazuri, deloc. Cu alte cuvinte, când creditorul - alt actor financiar sau un deponent - vine la uşa băncii pentru a solicita banii, banca ar putea spune: "Îmi pare rău! Banii tăi sunt în terenul lui X care nu se va revinde niciodată, sunt în dezvoltarea imobiliară a lui Y care a rămas în stadiul de fundaţie, sunt în lanţul de magazine Z care este în insolvenţă şi de unde a cumpărat pe credit luat tot de la noi cetăţeanul ...lescu care nici el nu poate da banii înapoi... Ar mai fi creditul ipotecar al lui ...leanu pentru un apartament de două camere în Balta Albă, dar şi de acolo nu credem că mai recuperăm mai mult de jumătate din sumă."

Când nu poţi da socoteală în faţa creditorilor, eşti un pierzător. Băncile româneşti nu câştigă - aşa cum spun oamenii - şi, după ce au dat atâtea credite proaste, nu ar putea rezista la judecata pieţei. Sintagma "sistem bancar solid", lansată de establishment pe fondul stresului financiar din toamna anului 2008, nu am preluat-o decât cu ghilimele şi într-un registru ironic. Pentru