L-am văzut acum cîţiva ani, la Sibiu, pe M. Ivănescu şi am stat cîteva ore de vorbă. Mă introdusese Matei Călinescu, urmînd să-mi dau seama singură dacă ar fi fost cazul să-l chinui pe poet cu un interviu pentru Dilemateca. N-a fost cazul – aşa cum fusesem avertizată, M. Ivănescu se stingea cu aceeaşi discreţie cu care trăise, iar indiscreţiile imperative îi repugnau atunci, mai mult ca niciodată, deşi încă le putea ţine piept. L-a pomenit la acea întîlnire pe Radu Vancu care tocmai îşi publicase teza de doctorat M. Ivănescu. Poezia discreţiei absolute şi căruia îi recomandase, mi-a spus rîzînd, să încerce să treacă dincolo de biografie, atunci cînd scrie poezie. Am fost sigură că glumeşte, aşa cum glumea atunci cînd se întreba de ce Mircea Dinescu i se adresează lui Stelian Tănase, într-o emisiune TV, cu „băi“ sau de ce Mircea Cărtărescu nu-l mai recomandă studenţilor săi, cum îi spusese cineva.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăMi-am amintit de aceste lucruri regăsind – în ultimul volum publicat de Radu Vancu, Frînghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher), carte extraordinară, cu care am rezonat profund – portretul lui M. Ivănescu. E un portret „dinăuntru“, făcut cu dragoste şi talent, prin care M. Ivănescu intră, postum, în biografia (literară) a lui Radu Vancu pe care o ştim din Epistole pentru Camelia, Sebastian în vis sau Amintiri pentru tatăl meu. E un portret de familie, în care Poetul, prezent în alte cărţi doar prin aluzii poetice, s-ar fi recunoscut fără îndoială: „...ce spunea bătrînul maestru era frumos şi trist ca vechile lui poeme, însă vocea nu mai era deja vechea lui voce, sprintenă şi parcă pe fast-forward, ca mersul lui pe stradă citind. Ţinea cartea în faţă şi mergea repede-repede, un Charlot căruia un Magritte livresc i-ar fi aşezat în dreptul capului nu un măr, ci o carte. Vocea