Poate ar fi timpul ca fostul premier britanic să ne explice de ce ar trebui să-l lăsăm să se apropie de puterea europeană având în vedere că acţiunile sale i-au răpit României orice şansă de a avea o democraţie normală, argumentează Tom Gallagher într-un articol din The Commentator.
În România, startul în viaţă al fiecărui om este patronat de un naş. Şi nu este greşit să afirmăm că startul elitei postcomuniste a României, cea cu o agendă separată de interesele naţionale, a beneficiat de patronajul unui super-naş, Tony Blair însuşi. Fizic, Blair s-a aflat doar de două ori în România.
Prima dată a fost în mai 1999, când premierul convingea NATO şi UE să-l confrunte pe Slobodan Milosevic în chestiunea tratamentului tiranic aplicat albanezilor din Kosovo. Pentru participarea la acea operaţiune riscantă, României i-a fost oferită perspectiva de aderare la UE. Blair a creat atunci un precedent periculos prin faptul că România – o ţară cu o economie departe de calificativul funcţional – a sărit din coada listei tocmai în vârf pe baza unor negocieri informale în afara cadrului legislativ european.
A doua oară, Blair a fost în România pe 26 martie anul acesta când l-a miruit pe Victor Ponta, lider al grupului moştenitorilor Partidului Comunist. Pentru participarea la o reuniune a socialdemocraţilor români, Blair a încasat 200.000 lire sterline conform presei britanice şi l-a confirmat pe Ponta drept personaj european de stânga cu mare potenţial de modernizare. Există destule dovezi care arată că Tony Blair a fost numit premier fără prea mari cunoştinţe despre Europa şi despre provocările acesteia. S-ar presupune că între timp s-a maturizat, dar se dovedeşte că nu e cazul.
În anii 90, fostul premier arunca România într-un proces pentru care nu era pregătită de niciun fel. Economic, ţara este o colonie a marilor state dezvoltate din Europa.
