S-a răspîndit printre cei mai tineri legenda că, în anii ’70-’80, hai! şi la începutul ’90-ilor, ne uitam cu toţii pe casete VHS, la filme dublate de Irina Nistor. Inexact. Nu toţi aveam video. Iar majoritatea filmelor cool erau vechi şi erau pe peliculă.
Ca să le vezi, trebuia să mergi într-un loc numit Cinemateca Română, de fapt în cele două sedii: sala Eforie, pe costişa străzii cu acelaşi nume, şi sala Union, aflată tot în vale, pe Câmpineanu. Unele pelicule de arhivă erau subtitrate; dar majoritatea – copii unicat aflate în stare precară – trebuiau dublate la fiecare rulare. Şi cum Irina Nistor nu era ubicuă, nici multiplicabilă, se cereau mereu alţi traducători. La fiecare rulare, era tocmit cîte un translator la cască (şi microfon), într-o cabină de lîngă cea a proiecţionistului.
DE ACELASI AUTOR Agitprop pe Facebook Campania electorală Publicitate: va impune Bergenbier Ziua Bărbatului? Malagamba şi ai luiEra un expedient pentru studenţi şi tineri universitari sau chiar simpli ageamii cu suflet de cinefil. Iar pentru conducerea Cinematecii era un mod de a-i evita pe cenzorii din comisiile de cultură, fentînd astfel vigilenţa culturnicilor cu filme „decadente“ şi „deviaţioniste“, primejdios depărtate de linia regimului. Se făcea coadă la Truffaut şi Godard. Se bulucea lumea la Visconti şi Antonioni. Se călca în picioare la Bergman şi Kurosawa. Şi se năpustea la westernurile lui Ford şi Huston atunci cînd, pe ecranele „oficiale“, fuseseră interzise filmele cu împuşcături, catalogate drept „plăgi ale Vestului decadent“. Dar se proiectau cu casa închisă şi alde Tarkovski, Forman sau Wajda. Multe pelicule erau de-a dreptul samizdat: recopiate, sărăcite ca rezoluţie şi culoare, îmbîcsite ca sunet.
Se traducea „la liber“, fără script, live: cu filmul pe pînză şi căştile la urechi. Erai la prima vizionare? Traduceai atunci, pe loc, în timp ce tat
