PublicândPOEZII, Claudia Voiculescu nu se află la prima plachetă de versuri, aşa că ne dă posibilitatea să o înscriem în „partidul“ formei ornate sau al metaforei atractive, de care nu s-a îndepărtat câtuşi de puţin în niciun volum. Doctrina „partidului“ formei ornate este, după părerea noastră, fundamentală în teoria esteticii poetice schiţate cu o desăvârşită analiză critică de Benedetto Croce. Acest uriaş al esteticii pune semnul egal între retorică şi metaforă, lucru nu totdeauna adevărat, pentru că aceasta din urmă, cel puţin în poezie, nu este pusă doar să convingă, ci şi să schimbe înţelegerea lumii. Credem că poezia nu se poate despărţi de metaforă pentru că, în calitatea ei de a doua vorbire, justifică existenţa discursului poetic. El însă nu monopolizează tendinţa figurativă care se întâlneşte în multe secvenţe al limbajului cotidian, c Publicitate eea ce a făcut să se scrie poezie şi cu ajutorul acestuia. Dar, în scrisul Claudiei Ilie-Voiculescu, figurile repre­zintă un limbaj sugerat de ima­ginaţie şi pa­siune, în­lo­cuind termenii-cifre ai coloc­viului prin ter­menii-figuri ai elocvenţei, nu atât raţionale, cât imagina­tive. Altfel spus, expri­ma­rea ornată este un limbaj dublu pe care-l găseşte poetul pentru a spune altfel decât obişnuit. De pildă, în po­emul „Toamnă timpurie“, regre­tând petrecerea timpului, în loc să spună: îmbătrânesc şi-mi pare rău, încheie cu versurile: Iar rana ce o lasă timpu-n vârsta mea/Începe să mă doară. Desigur, raportarea totului sentimentelor la persoana întâi o aşază în galeria romantică. Într-adevăr, în poeziile conţinute în placheta pe care o avem în faţă, metafora simbolului se înfăşoară în coconii de mătase ai sentimentului cu semnificaţie estetică. Materia sa este alcătuită din impresii „desemnând caracterul alogic şi anistoric“ (Benedetto Croce). Ceea ce singularizează personalitatea poetei este faptu