Vorbim foarte puţin despre ei şi, de cele mai multe ori, în contextul unei tragedii. Ştim că există şi suntem mândri de ei, pentru că nimeni nu le-a reproşat vreodată nimic. Ei nu ne-au făcut de râs niciodată. Sunt soldaţii noştri, pe care i-am trimis în Bosnia, în Kosovo, în Irak şi care acum sunt în Afganistan.

gândul a intervievat cinci militari români, în încercarea de a obţine un portret al războiului real, spus la persoana întâi, dar şi de a vedea cum e omul care se întoarce dintr-un teatru de operaţii (nu le place să spui „front”).

Cum e primul contact cu ceea ce literatura numeşte cea mai traumatizantă experienţă umană? Când eşti tată sau mamă, când eşti soldat sau camarad? Care sunt lucrurile pe care creierul alege să le păstreze după fiecare astfel de experienţă? Curg lacrimi pe obrajii soldaţilor? Iată câteva dintre întrebările pe care gândul le-a pus celor cinci militari – trei bărbaţi şi două femei -, care au acceptat să îşi deschidă inima în faţa românilor.

Războiul nu e chiar atât de traumatizant, dacă te-ai pregătit şi ştii ce trebuie să faci. Iar ei ştiu, aşa ne spun. Familia face parte din rutina misiunii. Vorbesc cu cei de acasă aproape zilnic, pe Internet, şi ascultă cu bucurie lucrurile mărunte care comun normalitatea de acasă – bârfe, o poznă de-a copilului, ce mai fac prietenii, cine cu cine s-a mai întâlnit. Colegii şi coeziunea grupului sunt totul, iar relaţia dintre militarii care sunt împreună într-o misiune devine una aproape simbiotică. Grupul funcţionează mereu ca un tot şi fiecare element al acestui întreg veghează la bunăstarea celuilalt. Este mai tăcut astăzi, este mai retras, îl macină ceva, îi este dor?

Un ruj la război

Sublocotenentul Oana Bianca Badea se aşază la masă zâmbind nervos. Are doar 24 de ani şi o voce mică, de copil. Este machiată discret şi şi-a pus nişte cercei mărunţi în ureche. Pa