TIFF-ul de anul acesta a însemnat, printre altele, multe drumuri prin oraş: între locurile unde se proiectau filmele, din cartierul Gheorgheni, unde mi-am petrecut o mare parte a vacanţelor de vară din copilărie, în centru, din centru la Hotelul Belvedere, care pe la 10 ani îmi inspira un vapor naufragiat în mod straniu pe vîrful unui deal (aş fi dat orice să stau măcar o zi acolo... ei bine, acum am stat şi nu m-a impresionat nimic în afară de belvedere, desigur) şi la care poţi ajunge pe jos, doar urcînd interminabile şiruri de trepte – o încercare greu de trecut tîrziu după miezul nopţii, atunci cînd te întorci de la petrecerile festivalului. Parcurgînd toate aceste drumuri, am văzut Clujul mai mult din taxiuri şi am comentat diferite aspecte ale vieţii de aici (dar şi ale vieţii, în general) împreună cu taximetriştii care nu sînt mai puţin volubili ca cei din Bucureşti, dar categoric sînt mai amabili. Şi am (re)descoperit, tot împreună cu ei, un oraş viu, animat, de data aceasta nu atît de evenimentele TIFF-ului, cît de alegerile locale care urmau să aibă loc peste cîteva zile.

Mulţi bucureşteni acuză o lentoare mai ales în ceea ce priveşte serviciile, de tipul „aştepţi mult la restaurant“, însă şi asta face parte din farmecul oraşului. Oamenii nu se grăbesc, au timp să zîmbească şi să poarte conversaţii atît de necesare pentru a-şi umple ziua cu fleacuri plăcute. Mai mult, în calitate de „client“ nu te vei simţi niciodată intimidat de „prestatori“ (fie că te afli la o cafenea, într-o farmacie sau într-un taxi), aşa cum ţi se întîmplă deseori în Bucureşti, unde ai senzaţia că ţi se face o favoare atunci cînd eşti servit. Am copilărit la Cluj, aici am învăţat regulile de bază ale politeţii şi ale bunului-simţ. Un drum cu taxiul, de pildă, poate să însemne o experienţă interesantă atît pentru tine, cît şi pentru taximetristul cu care împarţi, pentru jumăt