În articolul meu „ICR insultat pentru performanţă“ scriam (corectez aici o mică greşeală de tipar): „... dl Ponta a vrut să-şi încerce puterile de mic autoritar, declarînd albul cel mai limpede negreală“. Într-adevăr, ceea ce stîrneşte indignare în Ordonanţa de Urgenţă cu privire la ICR nu e numai faptul că se încearcă distrugerea unei instituţii de calitate europeană, că fiind o excepţie fericită, ea trebuie neapărat rasă. Chiar mai periculoasă mi se pare agresivitatea minciunii, minciuna beton prin care se motivează decizia. Se invocă caracterul politizat al ICR, iar ICR a militat tocmai împotriva politizării culturii. Se susţine că prin trecerea sub controlul Senatului ICR va fi ferit de ingerinţe politice şi tocmai această subordonare ar pune ICR într-un cadru de confruntări politice, care sînt fireşti în funcţionarea Parlamentului. Se vorbeşte despre nereguli financiare şi, în fiecare an, insistentele comisii de control nu au putut descoperi la ICR nici o neregulă. Se menţionează sentimentul de alienare pe care manifestări organizate de ICR le-a stîrnit anumitor comunităţi din disapora românească; dar Institutul are menirea să facă cunoscută cultura românească mediilor internaţionale, cu al căror puls cultural acţiunile sale sînt într-un remarcabil acord. În sfîrşit, subminarea ICR e decisă printr-o Ordonanţă de Urgenţă, cînd nimic din situaţia ICR nu justifică urgenţa.

DE ACELASI AUTOR Cererea de minune Bucate alese, instrumente de prestigiu Jocul de-a demonizarea Aerul uşor al prietenieiMinciuna este integrală, răstoarnă punct cu punct, metodic şi grosolan, adevărul. Avem aici o încercare de a pune legea în slujba minciunii. A unei minciuni care vrea să lovească rapid, pînă lumea nu se dezmeticeşte. M-au revoltat mereu cei care spun că „nu s-a schimbat nimic“ faţă de perioada comunistă. Dar manevra Guvernului Ponta în cazul ICR e de stil totalitar.