- argument -

Am o afecţiune puternică pentru sălile de cinema. Pentru întunericul din ele, pentru fotoliile lor pluşate, pentru doamna de la casierie, pentru doamna de la intrare, pentru străinii cu care împart acelaşi film, pentru toate lucrurile care ar putea să se întîmple în timpul unei proiecţii, dar nu se întîmplă, pentru lumea dinăuntru care pune între paranteze lumea de-afară, pentru hohotele de rîs şi smiorcăielile anonime, pentru vii-la-un-film-cu-mine?, pentru felul stîngaci în care negociezi spaţiul cotierei cu vecinul din dreapta, pentru geografiile lor neschimbate de atîta vreme, pentru fragilitatea unor imagini care te urmăresc şi la cîteva luni după ce-ai ieşit de la film. De fapt, filmul fără ecran mare şi fără sală continuă să existe doar într-un mod destul de precar, ca un tramvai care a rămas fără şine şi fără firele de electricitate. Dar asta nu ne împiedică să vedem filme la laptopul de-acasă sau la televizor sau chiar pe telefon, uitînd de sălile de cinema, lăsîndu-ne să ne aştepte pînă la următorul blockbuster 3D.

DE ACELASI AUTOR Prizonierii conştiinţei noastre Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm? Cinci povestitori de mare clasăAm senzaţia că de un secol încoace am pierdut, printre multe altele, plăcerea mersului la cinema. E ceea ce încearcă să regăsească, sau mai degrabă să provoace, acest dosar. Istorii personale, amintiri de proiecţionist, poveşti de traducător, mărturisiri de cinefil – toate au încărcătura lor sentimentală, ca şi cum despre cinematograf nu s-ar putea vorbi altfel decît cu nostalgie. De cealaltă parte, avem RADEF-ul şi un reportaj despre responsabilitatea distrugerii sălilor de cinema care existau în România înainte să fie transformate în cazinouri sau cămine culturale. Sigur, există sălile din mall-uri, dar nu toate oraşele au mall-uri, d