Ultima dintre lecţiile oferite de recentele evoluţii politice poate fi rezumată printr-o constatare lipsită de ambiguitate- constituţia României a încetat să mai fie relevantă, iar absenţa ei ca set de reguli este vizibilă în maniera în care majoritatea din camere înţelege să formuleze termenii cuceririi puterii. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se întâmplă acum, de la revocarea avocatului poporului şi a celor doi preşedinţi ai camerelor până la iniţiativa de suspendare a preşedintelui, se petrece în afara cadrului definit de legea fundamentală. Majoritatea din parlament şi guvernul , ca emanaţie a ei, construiesc, cu fiecare dintre deciziile şi gesturile lor, un edificiu care ia loc constituţiei în vigoare . Limitarea, prin ordonanţă de urgenţă, a atribuţiilor Curţii Constituţionale este semnalul cel mai clar că actualul curs politic nu intenţionează să mai accepte nici o formă de echilibru constituţional. Salutar, apelul Curţii Constituţionale către întreaga comunitate a justiţiei constituţionale nu face decât să indice sensul urgenţei şi gravitatea situaţiei.

Dincolo de amputările pe care le-a suferit, Curtea Constituţională poate juca rolul sperat de cetăţenii ce mai cred, în pofida tututor zilelor din urmă, în capacitatea legilor şi a legii fundamentale de a limita arbitrariul unei majorităţi pasagere din parlament. Curtea trebuie să dea un răspuns la întrebarea legată de constituţionalitatea revocării celor doi preşedinţi de camere, după cum trebuie să se pronunţe, indiferent de presiuni, în chestiunea suspendării din funcţie a şefului de stat.

În acord cu propria ei jurisprudenţă, schimbarea celor doi preeşedinţi de camere s-a realizat în afara regulilor constituţionale- Curtea este chemată să reafirme superioritatea constituţiei în faţa oricărui regulament parlamentar. În acelaşi timp, Curtea nu poate evita să se refere la constituţionalitatea gest