Dintre toate părţile corpului, mie cel mai frică îmi este de obraz. N-am înţeles niciodată biblica lui întoarcere, adică nu ştiu unde începe mişcarea de rotaţie, când şi dacă e inclusă cea de revoluţie şi, mai ales, dacă discutăm sau nu despre un recul. Obrazul meu nu ştie carte, dar e foarte milităros. E Plevna mea. Ce nu-mi place la el de vreo treizeci de ani încoace e faptul că afara nu-i mai seamănă cu înăuntrul. Că-i place să trăiască hieratic uneori. Dedesubturile îi ard şi-i freamătă, iar deasupra stă într-o sfinxoasă nemişcare. Obrazul meu nu s-a întors niciodată, dar a mimat câteva încercări, ce e drept. Cine ştie, poate să-şi pună un patrafir închipuit şi să citească o molitvă. Sau să se uite într-o oglindă. Oarecare. Dimineaţa întâi. Sau prima.
Nu despre iertare şi cereri de falsă autosfinţire înşir eu noduri mici. Nu, nu. Doar am spus că n-am înţeles niciodată cum devine de profundis chestiunea, vorba lui Ilie. Şi dacă mai de mult parcurgeam până dincolo de os orice avea legătură cu triada avers-durere-revers, orice fel de citanie sau cazuistică, de ceva timp am luat o pauză. Care poate să ajungă la o adică o vajnică şi cumsecade concluzie. Dar nu ştiu şi despre ce nu ştiu cred că nu e frumos să vorbesc. Dimineaţa a doua.
Dar cum toate lucrurile pe care nu le pricepi nu încetează să te macine, oricât de departe le trimiţi tu în surghiun, ca pe domniţa Ruxandra, fiica cea mică a lui Vasile Lupu, chit că avea guler din blană de samur şi mărgăritare cusute pe rochia de brocart, plus fir de aur şi de-argint, am înţeles la ce foloseşte totuşi obrazul pentru noi, plebeii, ăştia care nu-l întoarcem ca pe un soare pe care-l avem de la naştere în dotare. Carevasăzică, pentru ăştia care nu facem paradă de obrazuri. Pentru obrazele sărmane, dar care nu vroiesc de la sine să ţie căciula-n mânuri, cum ar zice un cronicar mai tânăr. Aş putea să spun că n
