Se reia, observ în presă, o dezbatere politologică mai veche. Care este opţiunea bună, în numirile diplomatice de rang înalt: personalitatea culturală şi ştiinţifică sau diplomatul de carieră? Nedumerirea nu apare doar la analiştii politici, ci şi în Statutul personalului diplomatic, unde se precizează faptul că, în posturile mari ale afacerilor externe (aici intrînd poziţiile de vîrf, de la ministru şi secretari de stat, pînă la ambasadori şi consuli generali), pot fi investite şi „personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice“, nu numai „diplomaţi de carieră“. Adică, pe palierele de sus ale politicii externe româneşti (şi euro-americane, dacă îmi e permis să adaug!), au dreptul să intervină, ocazional, intelectuali prestigioşi care nu au avut – pînă în acel moment – o carieră cu caracter diplomatic. Situaţia creează două controverse – una morală şi alta profesională. Etic vorbind, se întreabă comentatorii şi oamenii politici, este normal ca un ins dintr-un alt domeniu (unde se presupune că a atins deja performanţe notabile) să vină şi să ocupe o poziţie pentru care cineva din interiorul sistemului a muncit decenii întregi, parcurgînd, onest şi conştiincios, toate treptele funcţionăreşti ale pregătirii diplomatice? În sfîrşit, din unghi strict profesional, poate un individ cu o expertiză diferită – fie el şi sclipitor, aşa cum îl recomandă clişeul social de „personalitate a vieţii culturale etc. etc.“ – să ducă la bun sfîrşit un mandat diplomatic, pentru care nu a fost, în mod nemijlocit, educat?

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATPRăspunsul imediat la întrebările de mai sus ar trebui să fie, în principiu, unul negativ, tot aşa cum „dilema“ în sine ar părea să-şi încline balanţa, favorabil, către „diplomatul de carieră“. Acesta din urmă rămîne, măcar tehnic, uns cu toate alifiile,