Cândva, atunci când ziarele româneşti duduiau, şoferii din redacţii îi ajutau pe reporteri: le arătau, îi sfătuiau, îi corectau. Astăzi, majoritatea au dispărut din presă, concediaţi, ori au ales o reprofilare amară.
Despre rolul şoferilor într-o redacţie ar trebui scris, cândva, un tratat serios. Probabil că nu se va scrie niciodată sau va fi prea târziu, când lumina reflectoarelor se va muta de pe ziariştii ce-şi postează textele pe Facebook, cu introduceri de tipul „Aşa se face", şi aşteptă ca lumea să-i laude. Până când se va întâmpla aşa ceva, oamenii ăştia, care se plâng de dureri de spate de la statul pe scaun, trag de volan, înjură, vorbesc despre grătare şi dau sfaturi de viaţă, vor fi trecuţi pe planul doi. Orice redacţie este organizată după modelul piramidei: redactorul-şef în vârf, apoi coborând, treptat, către masa proletară.
La bază de tot sunt şoferii. Erau perioade, atunci când presa era ceva mai mult decât pro Băsescu şi anti Băsescu, când şoferii îi ajutau pe reporteri. Cei tineri, trimişi pentru prima oară pe teren, erau instruiţi de „conducătorii auto" (cum apar pe fişele de deplasare).
Le ziceau lucruri de tipul: „Uite, ăla e tac-su, du-te şi vorbeşte cu el!", sau „Fă-i poză lu' asta, nu fii prost, dacă te întorci fără la redacţie te dau ăia afară!". Apoi îţi povesteau viaţa lor, ce le-a mai gătit nevasta, ce prostii a mai făcut golanul ăla mic, cât au băut în nu ştiu ce seară, cu seninătatea omului pentru care partenerul de drum devine automat şi un confident demn de luat în seamă.
Şi-au dus redactorii-şefi acasă, seară de seară, erau la curent cu fiecare bârfă din redacţie, fiecare mutare strategică. Ştiau cine pleacă şi cine vine. Îţi criticau ziarul la care scriai, „Ce-s mă mizeriile alea pe care le faceţi voi?", după care, pe acelaşi ton, te învăţau cum să schimbi bateria de la baie. Astăzi, majorita
