Poezia şaizecistă înfăţişa fie un pitoresc lăţit pe un ecran cosmic, fie o abstractizare emfatică din ce în ce mai absconsă, fie o înclinaţie şugubeaţă cu îmbelşugate şi nu totdeauna suficient de exigente prestaţii.

Optzeciştii au impus o dispoziţie stradală, o familiaritate de „oraş mare” ce întrerupea tăios ruralismul încă prezent la predecesorii lor (îi avem în vedere pe barzii aşazicînd consacraţi din ambele serii). Douămiiştii au dus mai departe fanionul poeziei de urbe, pînă unde tupeul se întîlneşte cu licenţiosul, socotind de a lor datorie a face uz şi de dulceaţa termenilor porno. Nicolae Coande pe care ne propunem a-l adnota acum e un poet precumpănitor al trupului omenesc. Ipostază ce cam lipsea la liricii amintiţi. Sub pana d-sale corpul capătă o gravitate de nud antic, de statuă înlănţuită de blestemul crizei omului modern. Aspiraţia poetului e spre un absolut al cuprinderii fiinţei, cu ambele ei laturi, sufletească şi carnală, zădărnicită de o neputimţă ea însăşi activă, violentă. Spasmele acesteia par a imita vitalitatea ce i se refuză (S-a sinucis aruncîndu-se-n cer). Starea de spirit caracteristică e aici o dezamăgire compactă, o tensiune negativă ce ia locul elanului existenţial, însuşindu-şi energia sa, cîmpul de iradiere care-i este propriu. Avem a face cu o dublură sarcastică a ceea ce poate fi socotit normalitate, cu o caricatură a acesteia, conştientă de demonia ce-o insuflă, de unde turnura frecvent ironică a expresiei. Anatomofiziologia apare persiflată, redusă la feţe derizorii, „fie şi numai pentru a nu pierde esenţa plescă itului/ din buze moi şi roşii/ ca single ce-mi urcă acum în creier/ cînd îmi imaginez dezmăţul” (Idol cu mască de om). Figura umană rezultată dintr-o atare savantă palinodie a sinelui ce nu renunţă la forţa primordială e aidoma unui peisaj pe timp de furtună, brăzdat de fulgere paradoxal fertile: „om dev