Toate drumurile duc la Roma. Şi al nostru, atît de lung, nu face excepţie. După ce ieşim din Slovenia, pe care GPS-ul arhaic nu o recunoaş­te, livrîndu-ne-o ca pe-o mare pată albă, un păienjeniş de rute posibile şi kilometri „obiectivi“ ne cuprinde, deodată cu atmosfera extrem de familiară a Italiei. N-am mai fost decît o dată la fraţii de „geantă latină“, într-o excursie făcută cu un deceniu în urmă; însă aici mă simt ca acasă – deşi sîntem pe o auto­stradă impersonală ca oriunde în lume, care ne va duce, şi ne va tot duce, pînă la vărsarea în alta... A rămas în urmă indimenticabila clisură a Du­nării, cu peisajul ameţitor în dreapta şi drumul ciuruit şerpuind prin tunele întunecoase şi strîmte, ca în stadiul final, cel mai dificil, al unui joc pe computer. În urmă e şi Belgradul trist, aproape pustiu, cu care empatizăm de pe vremea unei Iugoslavii la care înainte de 1990 priveam cu jind. Am intrat în mediul imediat recognoscibil al Italiei de graniţă şi mă văd înconjurat de maşini care par să n-aibă alt scop în afara celui de a mă depăşi. Am mai făcut studii auto-mentalitare şi velo-identitare, analizînd, bunăoară, rigoarea cu care o familie tipică de nemţi, cu doi copii şi patru biciclete agăţate în spate, rulează cu fix 130 de kilometri pe oră, ieşind din coloană pentru o depăşire şi reintrînd apoi, imediat, în lanţul de maşini argintii. Aici, maşinile sînt de toate culorile şi îţi apar ba în faţă, ba în spate, cu solicitări diverse (să încetineşti, dacă ţii la viaţa ta! să mergi mai repede, mocăitule!) şi într-un mod, aşa-zicînd, colocvial al deplasării spre Roma. Nu-ţi e dat măcar un minut de plictis, printre aceşti italieni cu zvîc şi maşinile lor zbu­ră­toare. Riscul moţăielii la volan este exclus; vei fi vigilent pînă la debarcare. Ţinînd la adevărul istoric, voi menţiona oprirea noastră la Tri­este. Nu voi insista a­su­pra ei, întrucît centrul de gre