Recunosc. Nu l-am descoperit pe Radu Vancu drept poet decît ulterior ipostazei sale de comentator al inconfundabilelor versuri ivănesciene. N-am văzut cartea niciodată, dar, profitînd de complicitatea unui important critic postbelic, am citit pe nerăsuflate manuscrisul tezei de doctorat care-i stă la bază. Densele pagini de istorie literară, unde speculația făcea casă bună cu erudiția, m-au determinat să-i caut poezia. Am înțeles iute că Radu Vancu descinde dintr-o specie de scriitori a căror reflecție se ridică la înălțimea creației. Cum nimeni de bună-credință n-ar găsi temei să afirme că eseurile lui Sorescu, Doinaș, Cărtărescu sau Mușina au calibru diferit de opera lor poetică, la fel de evident îmi pare că Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009) sau Sebastian în vis (2010) stau pe același raft axiologic cu monografia Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute (2007). Pentru a nu fi bănuit de salturi conceptuale primejdioase, mă străduiesc să fiu franc: Radu Vancu se situează incontestabil printre vîrfurile poeziei contemporane – alături de Komartin, Coman, Khasis –, confirmîndu-se, totodată, drept cel mai valoros critic-poet al generației douămiiste, deși ofertantul volum din 2011, Eminescu. Trei eseuri, n-are anvergura exegetică a cărții precedente. Însă, parcă sub forma unei compensări organice, prin Frânghia înflorită(2012), poetul revine în forță. Confesiunile unui mort drag Obsesia existențială traumatică, stîrnită de sinuciderea tatălui, rămîne constantă, dar perspectiva asupra tragicului eveniment se modifică. Răvășitoarea absență paternă bîntuie, de această dată, somnul fiului artist, lăsîndu-i un soi de testament tulburător – în care depozițiile parodice sînt concurate de lamentări sfîșietoare – despre insuportabila vitalitate a morții. Subiectul poetic, asemenea unui demiurg oniric, naște o voce crepusculară, incontrolabilă, menită