Dan Coman, Parohia,

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 160 pag.

Turnura pe care Dan Coman o face de la poezie la proză se dovedeşte a fi nu doar accidentală. După romanul Irezistibil, din 2010, Parohia îi consolidează autorului poziţia de prozator, fără a o împuţina în vreun fel pe cea de poet. Şi Marius Chivu, şi Paul Cernat, doi dintre deja numeroşii comentatori ai Parohiei, atrag atenţia asupra genului hibrid al textului. Ambii pariază pe un răspuns flexibil, situat în spaţiul larg al prozei poematice. Aceasta pare să fie una dintre nadele aruncate abil criticii, conturând în sine o miză a romanului. Interesant e faptul că Dan Coman preia din poezie nu lirismul, nu preferinţa pentru expresivitatea concentrată, nici măcar ritmul. Limbajul se păstrează, în mare parte, în sfera prozei. Organizarea internă însă, rupturile fluxului logic şi, mai ales, locurile intenţionat goale, acolo este vizibilă carnea poetică pe scheletul romanesc.

Categoriile generice trebuie aplicate cu multă precauţie până la capăt. Astfel că Parohia nu poate fi catalogat nici ca notaţie de tipul jurnalului. Fabulosul se manifestă, în forma lui degradată, atât de verosimil, încât nu lasă prea mult loc realităţii. Lumea Parohiei îşi are propriile legi interne, de un autism atroce. Personajele acţionează în numele unui mecanism cauză-efect fundamental defect. Personajulnarator e numit profesor de istorie, agricultură şi constituţie, de educaţie fizică, responsabil de PTAP şi patrula de circulaţie, deşi nu reiese de nicăieri că ar avea studiile necesare, ba dimpotrivă. Este băiatul cel mare al popii din sat, evident retardat, cu un frate despre care putem deduce că este complet autist, la limita umanului. Are o tovarăşă de joacă şchioapă, Ninia, însoţită permanent de nişte animale nenumite a căror imagine în interiorul poveştii e cu atât mai intensă