Știrea cu iz senzaționalist că mormîntul lui Vladislav-Vlaicu Vodă (1364 - 1377) a și fost deschis a luat lumea pe nepregătite. Conform unui articol din presă, „scopul urmărit este obţinerea ADN-ului unor reprezentanţi ai primei dinastii feudale din Ţara Românească, cea a Basarabilor…“. Prin urmare, enunțînd o inexactitate – cum că acest mormînt ar fi stat nedeschis vreme de șapte secole (lucru dezmințit de imaginile filmate la fața locului, disponibile pe Internet, unde o sticlă groasă, cum nu exista pe acele vremuri, apare îndată ce piatra funerară este înlăturată)! –, cineva dintre responsabilii pentru acest proiect dorește nici mai mult, nici mai puțin decît să aducă răspunsul geneticii la chestiunea originii controversate a voievozilor munteni. Prima nedumerire era să se afle că locul de veșnică odihnă al voievodului era profanat – la nici un secol de la săpăturile interbelice efectuate în același loc – tocmai de către cei datori să îl protejeze, istoricii. Se poate spune că ei sînt singurii care, în condiții aprobate de lege și de forurile de resort, au dreptul de a întreprinde cercetări arheologice în necropole și, de ce nu, sub lespezi unde zac pentru eternitate domnitorii țării. De acord, dacă inițierea săpăturilor se face din motive suficient de importante și de judicios argumentate, însă cu argumente nici mai multe, nici mai puține decît cele care întemeiază seriozitatea demersului prin promisiunea unor rezultate foarte importante. Un soi de „brici al lui Ockham“ ar trebui să funcționeze și în arheologie dacă se dorește ca această nobilă preocupare să își păstreze valoarea cognitivă neîntinată de temeri etice, ferind-o de excese și de aventurism. Or, săpătura de la Curtea-de-Argeș, care dorea să inaugureze un întreg program de deshumări voievodale, avea, după cum declară inițiatorii ei, un singur scop: ea era programată „pentru a se realiza o cercet